sâmbătă, 23 iunie 2012

Invitaţie la vals

Întotdeauna îndrăgostiţii au o lumină ciudată pe faţa lor, care-i deosebeşte pe unul dintr-o mie de oameni.De fapt, marile pasiuni rămân necunoscute, se consumă în anonimat.În plus îţi las şi partea mea de fericire de care destinul m-a lipsit.Şi ai să citeşti zilnic de acum înainte, luni, ani, secole ceea ce se petrece în sufletul meu, dacă nu vii să-mi iei mâinile şi să descoperi în ochii mei marea dragoste pe care mi-ai sădit-o şi pe care nu poţi s-o fărâmi orice ai face, pentru că e opera ta, nu a mea.
În definitiv, ce e dragostea decât o taină pe care o ascund îndrăgostiţii şi o poartă în umbră, de frica luminii? Îndată, ce taina se dă pe faţă, dragostea veştejeste, îşi pierde frăgezimea, vraja devine ceva obişnuit, de toate zilele.Vreau să-ţi intru în sânge...Iubirea e nesaţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i sacrifici tot fără să-i ceri nimic în shimb, mulţumindu-te doar cu ceea ce-ţi oferă. Eu am vrut totul de la tine pentru că-ţi dădusem totul şi oricum ceva mai bun decât mine nu puteam eu să-ţi dau. De aici a pornit greşeala, de la acest schimb în aparenţă just. Dar ce experienţă aveam eu, de unde să ştiu eu că iubirea dintre două fiinţe nu e niciodată egală, că balanţa atârnă când într-o parte, când într-alta, după variabile de care foarte greu ne dăm seama. În cazul nostru balanţa atârna în favoara ta. Lanţurile cu care mă încătuşai erau mult mai puternice decât ale mele.
Nu lăsa pasiunea să se urce la creier şi să-ţi ia minţile. Reteaz-o încă de la inimă. Cine raţionează în iubire e stăpânul celuilalt. Cel mai sănătos lucru e să te consideri satisfăcut cu prima fază a legăturii, care de altfel e primăvara dragostei. Acolo sălăşluieşte fericirea. După ce ai gustat din mierea ei, ce mai aştepţi? Paradisul n-are numai un şarpe, ci mai mulţi. Vrei să te muşte şarpele geloziei, al infidelităţii sau al abandonării? Veninul lor e rău, câteodată chiar mortal. Du-te şi caută altă femeie, ia-o mereu de la început. Nu sorbi prea însetat din fericire, căci fericirea e insaţiabilă ca apa sărată a naufragiatului: cu cât bei, cu atât îţi creşte setea. O fericire egală e plictisitoare sau mai bine zis nu e fericire.Timp de o oră şi jumătate, i-am şoptit încontinuu, cu pauze mici ca între bătăile inimii, cele două cuvinte magice care răsună în toate limbile şi pe toate mediteranele.



Mihail Drumeş în Invitaţie la vals

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu