Dacă mă vei observa cândva printre ceilalți trecători, oprește-mă și smulge o privire din mine. Construiește-mă treptat și-nlocuiește fiecare bucată din mine care m-a durut cândva. Deci fi pe fază și demolează-mi tot demisolul degradat, caută să-mi zâmbești, poate voi ridica cumva acoperișul ce mi-a fost decapitat. Poate tu vei fi femeia ce-aștept să o cunosc, suma aceea a necunoscutelor mele, cea pe care visez să o surprind când răsare soarele cum coboară din patul meu în picioarele goale. Fi tu femeia aceea albastră, ce mi-a trecut prin fața ochilor, coborând din patul meu,

în picioarele goale.

Cuprinde-mi mâinile și lasă-mă să te iubesc, cum am mai iubit odinioară, dresează-mi palmele să ceară colțuri de sân, iar prin ochii tăi amari și cruzi să-nvăț să le știu pe toate. Decupează-mi din reflex zâmbete de  mai demult uitate, micșorează-mi inima să nu poată cunoaște dragoste nedorită și deschide-mi ochii, fi de fapt o ispită, sărută-mă când nu mă aștept, mângâie-mi urechile cu vocea ta de noapte, ca să știu când mă strigă gura,

gândul sau orice verigă.

Între timp, fă cumva și determină acea schimbare. Să uit că sunt un om, să avem împreună un nou proiect, să vreau să schimb lumea, datorită ție,

ciudatului meu arhitect.

                             @ Road to sophistry